Neputință...

Și pot să jur că in zile ca astea, cea pe care o urăsc cel mai mult și nu o ințeleg deloc, sunt Eu. Da, sunt practic un pachet de nervi, o ființă isterică,  sunt slabă, vulnerabilă, orice mă seaca, îmi vine sa țip , să  plâng, să lovesc, dar corpul nu vrea să mă asculte.Și recunosc că de multe ori nu am motive să mă simt așa, totul merge chiar bine, doar eu merg prost. Incep să cred că ... are dreptate, poate problema e la mine, de fapt mereu a fost. Sunt eu cea care mă blochez  în mine, eu sunt propriul meu "dușman". Sunt îngrozitoare, sunt invidioasă pe ea că e cu el, le urăsc pentru că se cred atât de importante și nu sunt decât niște tâmpite, nu sunt capabilă să ofer nimic bun, sunt un amalgam de sentimente ciudate, pe care nici eu nu le înțeleg. Am spus că eu pot să-i dau tot ce iși dorește, dar de fapt eu nu pot să ofer nimic, față de ea, eu chiar nu am nimic de oferit. Mă schimb mai rău ca vremea, sunt falsă, pot să mint cu atâta  ușurință, arunc replici tăioase celor care mă iubesc, sufletul meu se hrănește din asta, sarcasmul e cel care imi ține speranța in viață, și mă intreb , eu de ce nu pot fi inocenta? Eu de ce nu pot avea in sufletu bun? Dar apoi realitatea mă izbește, cum pot să fiu așa, când in jurul meu e numai violență? Mi-am promis de atâtea ori o schimbare. Dar da, e pentru două-trei zile, apoi totul revine la normal, pentru ca realizez că nu știu ce aș putea să schimb, sau poate pur și simplu nu pot să o fac. Sunt rea sau bună, mint sau sunt sinceră, injur sau sumt cuminte, e rezultatul vieții de care sunt sătulă. Vreau să o schimb, să ma schimb, dar momentan sunt blocată in kktu ăsta de oraș , pe care il detest din tot sufletul. Sunt zile în care mă intreb, de ce nu am plecat când am avut ocazia? De ce am rămas, să ajung cine sunt? Dar inca puțin, atât mai e, mai am nevoie de puțină forță, incă un zâmbet, si apoi nu vreau să mă mai intorc. Nu prea curând...